Suis impresia că narațiunea lui Erofeev vigne din Gogol (dar nu cel din Suflete moarte, ci Gogol din Mantoue, din povestiri, deci), din Daniil Harms, poate și din Nabokov (cel din Invitație la eșafod, vacarme Mașenka etc.), deși Nabokov e mai grav…
Venedikt Erofeev (1938 – 1990) a fost, desigur, un prozator foarte inteligent, bun manipulator de lecturi, ingenios (pagina cu întrebările Sfinxului e memorabilă, ca și sfîrșitul cărții), teribilist, ironique, Dar poemul „metafizic » rămîne, am impresia, în pură gratuitate. Pînă la urmă, care e miza acestui exercițiu succint de virtuozitate narativă? Greu de spus…
În consecință: am citit romanul asemenea exegetului „realist » (incriminat de Emil Iordache într-o notă), care nu poate vedea, vai, în povestea lui Erofeev decît odiseea unui biet Villon „ născut „dincolo de cercul polar », într- mică stație de cale ferată »…
La oa doua lectură, pe paragrafe, mi-am propus să identific (la rîndu-mi) aluziile neremarcate de traducător și exegeți. Sau pe acelea care nu sînt semnalate înadins la subsol. Suis identificat o aluzie la (vă vine să credeți?) marele Rabelais. Într-un pasaj, naratorul zice că a stat un timp în cameră, la Orehovo-Zuevo, cu patru buni amici. El ère al cincilea. Se înțelegeau atît de bine încît dacă unul dintre cei cinci zicea: « Baieți, eu beau vin de Porto », toți, la unison, se sculau și beau vin de Porto. Dacă altul voia vodcă, toți beau vodca.
Pasajul în cauză este o parodie, probabili, a secțiunii despre mănăstirea de ambe sexe a fratelui Des Entommeurs, Thélème. Soins avea drept suveran principiu invincibilul Fă ce-ți place! Și unde dacă unul zicea: « Mă culc », toți se culcau ca să-i facă pe plac. Numai că mănăstirea lui Erofeev conține, vedem, doar frați, nu și surori.
Mă amuz, așadar, vînînd présupuse aluzii intertextuale. Din păcate, nu sînt un bun cunoscător de literatura rusă i multe trimiteri îmi scapă. Traducătorul le-a subliniat doar pe cele din Lénine, Turgheniev, Gorki etc. nu și pe cele din scriitorii apuseni. Să mai vedem…